Vorbe despre tacere

 

Iti vorbeam despre un prieten plecat prea devreme pentru a-i fi putut multumi, iti vorbeam despre cautarea mea incordata a unui cuvant intre "tu" si "dumneata". Un cuvant pe care sa-l rostesc de cate ori te privesc, un cuvant asemenea aceluia ce-l rostesc doar in doi. Mi-ar fi greu sa-l pronunt in afara iubirii, mi-ar fi imposibil sa-l articulez pe scena relatiilor zilnice.
Ti-am vorbit de atatea ori despre noi, despre viata. Si cuvintele mele pareau goale, reci. Si eu vorbeam, si vorbeam, ca apa curgand inspre mare, ca cerul plangand pe pamant, si n-am apucat sa metamorfozez vorbele-n mangaieri, silabele-n zambete, rostirea-n fiintare! Si n-am apucat sa te inveselesc, sa-ti ofer linistea taramului cautat, candoarea jocului, focul caldurii umane... Si nici macar cea mai vaga certitudine.

Ci vorbe, vorbe, vorbe... Numeroase ca papadiile in campuri, reci si goale. Ca un artificiu al fiintarii mele, ca o rana din mine, ca noroiul scuzelor repetate, ajunse refren...
As fi vrut sa fi avut un suflet, as fi vrut sa port seninul in mine, caldura umana, dar si tristetea florilor  taiate. As fi dorit sa fiu puritatea rugilor. Sau poate e prea mult, totusi. Poate-i profanarea sublimului aceasta dorinta, poate-i Pacatul cel Mare. Ba nu, acela sunt eu: cu ochii-mi arsi de dorinti, cu trupu-mi tremurand de foamea de tine, cu mainile mele cersind iertare, roadele indurarii de mine...
De ce ma plang? Iti vorbesc despre ploaia mea de cuvinte si, de fapt, prelungesc doar monologul meu plictisitor...

Agora